Ion pozitiv și creativ

Mă cuibăresc ades pe scaunul de lemn cu spătarul încovoiat din atelierul lui intim. Ferestrele mari care dau în stradă trasează limita dintre lumi. Dincolo, afară, realitatea e neagră și amară deseori. Oamenii nu-s atât de frumoși, ruginiul toamnei e dureros, ceața iernatică sfredelește-n carne și inimile trecătorilor sunt glaciale ca picioarele unui scaun de terasă.

În egoismul meu patologic caut adăpostul care să-mi completeze cerințele: liniște, culoare, vorbe bune, sfaturi calde, povești romanțioase și toate acestea în buza cănii de ceai.
Cum intru, vandalizez tăcerea sau poate c-o făcuse deja jazz-ul ce se deapănă din boxa laptop-ului. Ehee, Sade, Nina simone, Miles Davis…de astea…!
”Ce m-aș face fără tine, Ioane?”. Discutăm aiureli dar și treburi serioase, dăm de pe noi cruste și chingi și știm că ”din bube, mucegaiuri și noroi…” iese soarele, măcar la caterincă și tot o să-l vedem.

Ion pictează și numai el știe cum combină culorile din tuburi și borcane și-i ies culori urâte, mortuare iar eu zic că fumuriul, plumburiul și vinețiul sunt inventate de el. I s-ar cuveni un brevet! Numai că urâțeniile nu-s slobode-n pânză: stau alături de galben și alb, să le sublinieze ălora, cromatica pastelată…te joci cu Mihalache? Nu respiră atât de des câte vorbe are pentru arta picturală.
Eu iubesc artiștii pentru că pretind (în chip obraznic) că le înțeleg durerile. Dar în aorta inimii mele, s-a pironit, fără șanse de dezlipire, EL, conducătorul de penel spre nud și peisaje duioase, sfâșietor de realiste, ION MIHALACHE.
Mi-e dragă cumințenia și sfiala lui, reținerile și pudicitatea nedepășită a băiatului venit dintr-un sat de pe la Neamț, ajuns în Bacău pentru studiul picturii și care nu s-a lăsat maturizat de bocancii asprii ai vieții.
Nu sunt eu privilegiată?! Cine mai are, azi, în agenda prietenilor, un om constant în credințele lui și care nu aspiră decât spre idealuri artistice înalte dar ca om, rămâne într-o frumoasă simplitate, imposibil de găsit, chiar și printre artiști.
Azi e Sfântul Ioan și eu, ca de fiecare dată, o să dau buzna-n atelier, la vreme de seară și o să-l somez: ”Dai un vinișor sau plec?”
Dă. N-are-ncotro.

  •  
  •  
  •  

Author: irina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *