Sacrele obligații ale conservatorului de bunuri culturale

Pentru a păstra trecutul istoric al unei naţiuni trebuie să-l protejăm şi să-l transmitem generaţiilor viitoare intact, sănătos şi îmbogăţit, motiv pentru care se utilizează variate soluţii de conservare a bunurilor culturale. Dacă pornim de la ceea ce înseamnă un bun cultural l-aş defini ca un obiect natural sau creat de mâna omului sau orice creaţie spirituală transpusă sau nu pe suport material, care a dobândit valoare ştiinţifică,  artistică, documentară, materială etc., fiind recunoscut de societate la un moment dat şi plasat pe o scară axiologică.
La baza  activităţii de păstrare a bunurilor culturale stau două principii esenţiale: conservarea preventivă şi conservarea activă. Aceste principii trebuie aplicate cu consecvenţă pentru a asigura patrimoniului cultural o viaţă cât mai lungă. Longevitatea unui obiect depinde de compoziţia materialului, de condiţiile de mediu în care se păstrează şi de gradul lor de folosire.
Conservarea preventivă reprezintă singura cale prin care bunurile culturale pot fi apărate de procesele inevitabile de degradare şi prin care  se poate bloca acţiunea factorilor implicaţi  indiferent dacă aceştia sunt chimici, fizici sau biologici.  

Factorii fizico-chimici cuprind categoria asa numiţilor factori de reacţie adică umiditatea, oxigenul şi gazele reactive şi categoria factorilor de activare adică temperatura şi lumina. Acţionând direct asupra acestori factori prevenim efectele distructive.
Procesele chimice sunt spontane deoarece nu se văd cu ochiul liber; sunt cele mai dăunătoare, mai numeroase şi au un caracter continuu fiind ireversibile. Degradarea poate fi dată de factorii biologici care sunt daţi de apariţia micro şi macromicetelor, factorul uman poate fi de asemenea cauza degradării fizico-mecanice rezultată din mânuirea incorectă a bunurilor (loviri, spargeri, ruperi etc.) ca umare a indiferenţei şi neglijenţei celor plătiţi să protejeze bunurile culturale. Şi calamităţile naturale (cutremure, inundaţii) fac parte din categoria factorilor de distrugere a bunurilor culturale dar şi a monumentelor istorice.
Practic, conservarea preventivă este o activitate cu caracter permanent, relaţia obiect-factorii mediului ambiant fiind continuă. Bunurile culturale trebuie protejate în orice ipostază s-ar afla: în aer liber,  într-o sală de muzeu, depozit, în tranzit etc. Bunurile culturale se degradează pentru că ele reprezintă asociaţii de elemente legate chimic între ele; au structură şi compoziţie foarte diferite iar calităţile pe care un bun cultural le are, aspect, dimensiune, culoare, flexibilitate, elasticitate sunt rezultatul acestor legături chimice. Bunurile culturale au ca trăsătură comună tendinţa spre descompunere. În natură totul se transformă iar această tendinţă este inevitabilă.

Conservarea activă sau restaurarea intră în apanajul restauratorului.  Ea poate fi înţeleasă ca forma de conservare activă prin care se acţionează direct în intimitatea obiectului pentru a limita sau stopa factorii sau cauzele care au dus la degradarea sau deteriorarea obiectului.
Ca să facem mai bine diferenţa, în conservarea preventivă obiectul este protejat prin controlul mediului înconjurător iar prin conservarea activă se intervine direct pe obiect folosind tratamente ce stabilizează degradarea. Îmi place să spun că un conservator este asistentul iar restauratorul, doctorul. 
 În ultima perioadă  a apărut noţiunea de bun cultural vulnerabil. Hârtia de exemplu este vulnerabilă. Aici intră documentele, grafica artistică, cartea, fotografia, hărţile vechi, manuscrisele etc.  Aş adăuga pe această listă şi clişeele, benzile magnetice, textilele, pielea etc.  În general bunurile de natură organică sunt cele mai predispuse degradării. Pentru fiecare suport trebuie acordată o anumită atenţie. Este o gamă largă de dezbătut. Picturile de exemplu, formează o structură constituită dintr-o serie de straturi, cu însuşiri de reacţii fizice şi chimice diferite. Când priveşti o pictură prin ochii unui conservator, iei în considerare anumite elemente: natura suportului care poate fi din hârtie, pânză, lemn, lut, piatră, zid etc., stratul de preparaţie care poate varia în raport cu suportul şi stratul pictural propriu-zis. Între aceste elemente se mai adaugă în unele cazuri şi verniul. Fiecare dintre aceste elemente, poate acţiona în sine sau în raport cu celelalte două determinând degradarea mai profundă sau mai superficială a stratului pictural. De aceea e bine ca pictura să fie expusă sau depozitată în anumite condiţii microclimatice fără praf şi alţi factori care ar putea să o deterioreze. Temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18-22ºC şi umiditatea de 50-65%. Dacă sunt obiecte eterogene, ideal ar fi să se păstreze o temperatură de 15-18ºC iar umiditatea de 40-50%. De exemplu, lemnul dacă stă la la o umiditate de sub 40%, se usucă şi crapă.
Conservatorul se ocupă permanent în activitatea expoziţională şi de depozitare, asigurând nu numai condiţiile microclimatice adecvate dar să cunoască şi să folosească modalităţi corecte de prindere, aşezare, etalare, depozitare etc. pentru fiecare tip de obiecte şi materiale. Sintetizând cele spuse, conservatorul trebuie să fie permanent în perimetrul muzeului pentru a urmări, impune şi aplica măsurile menite să prevină apariţia diferitelor forme de degradare, să asigure protecţia patrimoniului. Reuşita profesională depinde mult de gradul de implicare dar şi de capacitatea de înţelegere şi de comunicare a celor care se suprapun cu conservatorul.
Trebuie ținut cont că dacă obiectele nu se descompun imediat, nu înseamnă că totul este în regulă. În multe privinţe lupta conservatorului se duce paradoxal mai mult cu colaboratorii decât cu dificultăţile aplicării măsurilor de conservare. Activitatea de conservare trebuie să-şi ia locul care i se cuvine şi să oprească sau să încetinească procesele de degradare.
Bunurile culturale trebuie predate urmaşilor noştri, intacte şi sănătoase!– asta e deviza mea și de aceea de peste douăzeci de ani, în meseria de conservator pe care cu drag mi-o exercit, am căutat să fac din profesie, o pasiune. Și consider că e o pasiune nobilă care implică suflet, respect pentru artă și cultură și nu în ultimul rând, permanentă cercetare.
           Unde se termină cultura, începe haosul! Invit iubitorii de artă la iubire, prețuire și la conștientizarea bogăției acestui neam care deși vitregit de lupte și dureri, a știut să păstreze neatinse, mărturii ale civilizației.
          Avem datoria să predăm urmașilor noștri ceea ce am preluat, ba chiar să adăugăm patrimoniului, noi lucrări care pe viitor să constituie repere de cultură.
           

Autor:  Petronela Mihalcea – conservator bunuri culturale şi monumente istorice

  •  
  •  
  •  

Author: irina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *