Parfumul anilor `40 al străzii Vasile Alecsandri

Pe doamna Alice- Maria Socolescu am cunoscut-o  instantaneu într-una din zilele geroase de decembrie ale anului trecut. Mă oprisem în fața Casei Liberalilor…citeam a nu știu câta oară, fresca fixată în perete. Îmi aminteam câtă admirație avea Țuțea pentru Cancicov! A murit după 18 ani de detenție îngrozitoare, în penitenciarul Râmnicu Sărat iar casa a fost confiscată, ulterior, de comuniști și mă gândeam la imaginea bustului din parc, devastat, la care deseori, trecând, cu durere îl privesc.
           

O doamnă s-a oprit lângă mine și era tot cu privirea ațintită spre Casa Liberalilor. Stăteam amândouă ca la cinema. Curioasă de prezența ei, m-am prezentat și am intrat în vorbă, apoi am mers o bucată de drum împreună. Am aflat astfel că a locuit pe această stradă, că i-a cunoscut personal pe soții Cancicov și era încântată să mă poarte prin amintirile străzii pe care copilărise.
            Născută la data de 19 Septembrie 1929, în Bacău, Alice Socolescu este absolventă a Academiei de Studii Economice- Secția Finanțe, București. A mai avut doi frați, tot absolvenți ai A.S. București dintre care unul, Alexandru- Mihai Socolescu a excelat până la funcția de profesor universitar doctor. Ambii frați s-au stins de curând. A rămas singură, cu o mână de vechi prieteni pe care îi vizitează și cu care ține legătura. Spiru Haret îi era rudă după bunic, iar după sora tatălui, se înrudește cu vechea familie boierească, Racoviță.

            Povestirile sale sunt duioase, reale și evocatoare. Îmi povestește despre vecinii evrei cu care se juca, despre felul oribil în care au condus comuniștii și despre uitarea care s-a așternut nedrept peste adevăratele personalități ale Bacăului.
            Este de-o luciditate și o coerență în gândire și limbaj, rar întâlnită! Are și o retorică ireproșabilă pe care o condimentează pe alocuri cu glume frumos așezate.
Repudiază atmosfera de capitală în care a locuit 50 de ani și descrie revenirea pe care și-a dorit-o mereu, în provincie, ca pe-o binecuvântare: ”Iubesc Bacăul mic și cochet. Cu toate minusurile lui, are liniște, calm și lume de calitate în comparație cu capitala care te face să devii rece, impasibil”

            Actuala stradă Vasile Alecsandri, este tot ce are mai frumos în gândurile sale.

”- Puțină lume știe că până în anii 1917, strada s-a numit Justiției. Apoi, până în 1947 s-a numit strada General Alexandru Averescu, după care, în 1947,  comuniștii au schimbat-o cu str. I. C. Frimu, ca mai apoi să fie Eliberării și în fine, astăzi, să poarte numele marelui maestru al pastelurilor, Vasile Alecsandri.”

Îmi povestește apoi despre începutul construcțiilor de case: ”Un evreu foarte bogat, care avea ateliere de tăbăcărie (și ulterior Fabrica ”Partizanul” și alte câteva manufacturi), pe numele lui Samuel (Many)Filderman,  a cumpărat o mulțime de terenuri, pe această stradă. La fel și Angelica Bolos, o femeie bogată, deținea terenuri impresionante în aceeași zonă.

Parcul Central care astăzi se numește ”Cancicov” avea o întindere mult mai mare decât cea de azi, așadar cei înstăriți cumpărau aceste terenuri pentru vecinătatea cu parcul.

Primarul Leon Sachelarie, a cumpărat în 1916, de la Many Filderman, un teren de aproximativ două mii de metri pătrați, iar bunicul meu, de la el a cumpărat teren pentru construcția casei noastre.

Am crescut împreună cu copii evrei. Am legat prietenii frumoase și nimeni n-avea urmă de radicalism, xenofobie sau antisemitism.
Mulți dintre cei ce au locuit pe această stradă, s-au refugiat de frica războiului și au plecat definitiv.  Noi ne-am refugiat, în 1944,  în județul Prahova, într-un sat numit Gura Vitioarei, crezând că americanii, nu-și vor bombarda propriile rafinării. Dar n-a fost chiar așa…

Când ne-am întors în Bacău, în casa noastră erau niște ofițeri ruși…nu am găsit decât pianul meu, în rest totul dispăruse. Pur și simplu îți găseai casa ocupată și era destul de greu să-i dai afară din casă pe cei ce începuseră să se obișnuiască deja”.

        O întreb pe doamna Alice dacă e gata de un periplu amănunțit al străzii.Trage profund aer în piept iar eu sunt gata să-i ascult povestea . Luăm strada de la capăt, chiar de la pasajul fostului cinematograf ”Muncitorul”.
Aici, pe acest teren, cu tot cu blocul de vis-a-vis de <<Arhivele Statului>>, nu era nicio construcţie. Iarbă și atât.”

        Se uită spre Casa Cancicov şi spune: ”Ce oameni erau Cancicovii! Doamna Georgeta mă chema mereu la ea în curte, mă îndrăgea și ar fi vrut să mă adopte dar părinții mei, firește, au refuzat.” Mergem mai departe și ne oprim în dreptul clădirii Arhivelor Statului.”Aici a stat familia Perlberger- ginerele și fiica lui Many Filderman. După ce ne-am întors din exil, nu i-am mai văzut. Plecaseră mai întâi în Franța și de acolo în Palestina. Clădirea din față a fost casa lor, ceea ce vezi în continuare, au construit apoi comuniștii. Sediul a servit apoi, diverselor interese.”

       Trecem strada și peste drum, după intersecție, în fața Arhivelor Naționale, unde se află blocul, Alice Socolescu spune că era casa Angelicăi Bolos, cea care deținea terenuri în zonă. În locul fostului restaurant Subway, frumoasa casă de pe colț, deținută azi de Lucian și Gabriela Ciubotaru, locuia un medic, al cărui nume nu și-l amintește. ”Nu-mi amintesc exact cum se numea dar știu că după `44 nu s-a mai întors”. Despre casa de la  numărul patru, unde locuiește astăzi familia Ciubotaru (fost deputat liberal) spune: ”Aici n-am știut niciodată cine locuia. Noi, copiii, îi spuneam <<Casa Barcă>> pentru că seamănă c-o barcă” și se amuză de denumirea infantilă pe care o folosea în copilărie.

       Casa Pătrășcanu, azi în posesia afaceristului Sorin Ovidiu Vântu, a aparținut doctorului Pătrășcanu, văr bun al fostului avocat, politician, ministru Lucrețiu Pătrășcanu, care a fost executat în închisoare, după un îndelung proces, la Jilava, în 1954. ” Familia Pătrășcanu, de teama războiului, a plecat la Cluj. Doamna Pătrășcanu era unguroaică. Probabil că acolo avea rude. După ce ne-am întors din exil, nu i-am mai găsit nici pe ei. Cam prin `92, a venit la mine fata lui Pătrășcanu, s-o ajut în procesul de revendicare a casei. Am fost la Tribunal, am depus declarații. A revendicat-o într-un final.”
     
La numărul 6, unde astăzi se află ”Grădinița After School” sau cum i se mai spune ”Casa Florița” interlocutoarea mea spune: ”Aici locuia o familie de farmaciști evrei, Rintzler. Ea, era fiica celui care locuia la numărul zece (fosta Stare Civilă), un evreu pe numele Schulensohn.”

     Lângă Casa Dr. Pătrășcanu, la numărul 9 a fost locul unde Alice Socolescu s-a născut și a locuit. Devine nostalgică și abia se uită în curte, în grădină. Păstrează în suflet regretul de a fi vândut-o, după Revoluția din `89 când a revenit în Bacău. ”Casa a fost construită de o echipă de doisprezece italieni. În afară de plata pentru munca depusă, italienii au cerut bunicului meu o hală unde să locuiască. Pământul era atât de întins, încât, închipuie-ți că s-a construit rapid o hală, pentru muncitori! Dar în general, pe strada noastră, arhitecții și constructorii caselor au fost italieni. Port strada asta în suflet și dacă n-aș fi fost singură într-un loc prea mare pentru mine, n-aș fi vândut niciodată casa familiei și a copilăriei mele. Dar am îmbătrânit și nu m-aș fi descurcat. Am vândut-o unui domn Radu, patronul unui  magazin din centru.”

       Azi, la numărul 8, se află The Mansion Cafe și aparține doamnei Mariana-Manuela Radu. Clădirea este cunoscută după numele ”Casa Vestali”. Alice Socolescu nu știe de unde vine această denumire. ”Înainte de război a locuit avocatul Bucă, țărănist. Nici el nu s-a mai întors din exil. Apoi în această casă a fost sediul U.F.D.R. (Uniunea Femeilor Democrate din România), iar mai apoi, a fost grădiniță de copii.”. La numărul 10 (actualul sediu al Partidului Liberal și Democrat, fosta Stare Civilă) a locuit familia Schulensohn. Mai departe, la numărul 12, astăzi locuiește domnul Mircea Olindaru dar pe atunci, în anii `40 ”Locuia familia inginerului Bălan. Aveau o fiică Speranța cu care mă duceam la Bistriță să înot. Ne legam bidoane de plastic de talie și ne bălăceam”

            Imediatdupă casa unde a locuit Alice Socolescu, își amintește că ”locuia familia Drimmer, familie de evrei înstăriți care avea fabrică de casânci” Cu durere își amintește de ”familia Frenkel care aveau copiii: Frieda, Zomba, Rifka, Pesi și Berol. Fiul acestuia, Zomba era activ în mișcarea sionistă <<Hașomer Hațair>>, a militat pentru plecarea evreilor în Palestina.  Tinerii sioniști s-au îmbarcat pe vasul Struma care a fost bombardat și scufundat, de ruși. Au murit atunci șapte sute de tineri evrei

            Urma casa doctorului Sturdza pe locul căreia azi se află Școlile Particulare ”Grigore Tăbăcaru” și ”Grigore Moisil” despre care interlocutoarea mea spune: ”Doctorul era un tip excesiv de pedant, cu pălărie și baston. Era din neamul Sturdzeștilor, cei pe care îi știi din istorie. Nu era căsătorit. Avea o menajeră unguroaică. Îi plăcea curățenia. După ce ne-am întors din exil, nu l-am mai văzut. Nu s-a mai întors niciodată.”

            În locul Școlii Gimnaziale ”Spiru Haret” de astăzi, era Școala Primară Nr. 3 care îl omagia pe Spiru Haret. ”La aniversarea școlii,  le-a dat  mama o fotografie de-a lui, pentru că nu aveau”.

            Colegiul ”Vasile Alecsandri” de astăzi, ”era în acei ani Liceul Teoretic de Fete care s-a extins mai apoi adăugându-i-se și Liceul Industrial de Fete. La acest liceu am învățat și eu”, spune cu nostalgie Alice Socolescu.

            Unde se află astăzi Colegiul Tehnic ”Anghel Saligny”își amintește că ”era teren cu iarbă, casa familiei Litner și casa doamnei Costică- pedagoga și secretară la Liceul de Fete”
           
De unde se sfârșește gardul Colegiului ”Vasile Aleacsandri” și până după Institutul de Proiectări, ”era <<Federala>>, adică birourile cooperativelor”

            La nr. 38, imediat după Colegiul Tehnic ”Anghel Saligny” a stat învățătorul Oancea. Imediat, la numărul 40, locuia un avocat care nu s-a mai întors nici el din exil. După care, la numărul 42, locuiau două surori croitorese.

            Pe locul Direcției de Sănătate Publică de azi, ”se afla casa Văsescu unde stătea cu chirie căpitanul Cerbu. Urma apoi terenul lui Vârlănescu. La numărul 46, profesorul Radu care preda limba română. Avea trei copii: Mitruș, Pia și încă un fiu căruia nu-i mai rețin numele dar știu că s-a înrolat de bună voie în armata germană.

La numărul 52, locuia avocatul Iancu, rudă cu tatăl meu iar peste drum, la numărul 47 de azi, locuia familia de evrei Herșcovici care nu s-a mai întors din exil. La numărul 51, unde vedeți clădirea asta ruinată dar atât de frumoasă altădată, era a cuiva care o tot închiria. Vedeam mereu alte persoane. Nu știu cu precizie cui i-a aparținut. Dar la numărul 53, mi-l amintesc perfect pe căpitanul Luca, care după război, n-a mai apărut. La numerele 54 și 56 de azi, locuiau familiile coloneilor Ciobanu și Minescu. Iar la numărul 58, căpitanul Pădure.Vedeți, așadar, că această parte de stradă, după Institutul de Proiectări de azi, erau preponderent casele ofițerilor și asta pentru că nu departe, după  strada G-ral Berthlot, se afla Garnizoana Militară”.

            În locul Direcției de Taxe și Impozite Locale de azi, ”era depozitul de bere <<Azuga>>pe care îl conducea ing. Olescu. Și  imediat după depozit, locuia un evreu Pistiner.

            La numărul 70, ”era casa colonelului Constantinescu, un tip adus de spate, căruia noi, copiii, îi spuneam<<Ghebosul>>și se amuză de mica răutate a copilăriei. ”Alături, era avocatul Kalmuski, vecin cu colonelul Lang care avea o fiică Kita și lucra la Ambasada Română din Elveția. Urma casa căpitanului Ștefănescu care avea un fiu Trică. Și lângă ei, era familia un român, CFR-ist. Îl chema Ciuhodaru. Și căpitanul Floareș, vecin cu aceștia”.            

            Pe partea opusă, la numărul 81,” locuia domnul Cernat. Lucra la Prefectură și era <<ceasul>>nostru. Când trecea spre casă, prin fața casei mele, era negreșit ora două fix. Vecină cu el, la numărul 83 era doamna Dumitrescu, profesoară de istorie și directoare a Liceului de Fete. Pe stânga, în capăt, la numărul 91, era casa domnului avocat Liciu, tatăl fostului primar țărănist, de după Revoluția din `89. Era un domn în adevăratul sens al cuvântului, un om respectabil”

Peste drum, unde azi se află restaurantul Villa Borghesse, ”era casa doamnei Vasilescu, unde bunica mea locuia în chirie. Vis a vis, era magazinul unui turc care avea cele mai bune dulciuri din lume, de unde noi, copiii, mai șterpeleam câte ceva, iar alături era renumita Brutărie a lui Bejan”.
Am mers cu Alice Socolescu la pas pe tot acest drum și am ascultat cu mare drag cum își deapănă amintirile. Am întrebat-o dacă ar putea întoarce timpul, ce ar dori să se repete? ”Oh, draga mea, cât aș vrea să mă mai fur din perele zemoase ale doctorului Sturdza! Și știi ce-aș mai vrea? Să mă mai cert cu Frida, vecina mea evreică, să-i spun <<Pleacă la tine în Palestina ta !>> ca mai apoi s-o aștept cu sufletul la gură, să ne împăcăm, să ne jucăm din nou.”

  •  
  •  
  •  

Author: irina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *