Și adulții au nevoie de educație muzeală!

Într-una din zilele toride ale sfârșitului de iunie, când muzeul era cufundat în liniștea de după vizita a două grupuri de elevi, un cuplu adult, cam la 40-45 de ani, cu accent de români italienizați au intrat în holul muzeului și au întrebat condițiile vizitării, costul biletelor, efectivul expozițiilor…

Au primit biletele și doi lei rest. ”Păstrați-i!”. ”Nu, mulțumesc. În muzeu nu se practică bacșișul.” a spus muzeografa, supărată probabil că spațiul de cultură era confundat cu barul. Gestul nu era urât, dar felul în care ofereau, era puțin sarcastic.
             Au menționat că deși Bacăul le e oraș natal, n-au călcat niciodată prin aceste locuri dar canicula și așteptarea unui pachet, au fost decisive. Căci unde să te răcorești mai bine și unde poți sta o oră, făcând-o utilă, decât în expozițiile muzeului?!
            Odată ajunsă în expoziția de arheologie, doamna scoate telefonul, activează blițul și începe ședința de selfie, destinată probabil vreunei pagini de socializare. Muzeografa atrage atenția că e interzis blițul și i se explică și motivele: ”protejarea patrimoniului și evitarea degradării…” dar vizitatoarea voia un check-in complet, cu toate cadrele muzeului. S-a îmbufnat și a băgat telefonul în buzunarul poșetei de lac, fără să înțeleagă explicația, pe deplin.
            Se uită în vitrinele cu monede medievale. Nu-i plac: ”Sunt lipsite de strălucire”. Vasele cucuteniene sunt ”ciudate” iar secția de etnografie e ”prea țărănească” și ”Doamneee, cum să calci cu fierul pe bază de cărbuni încinși?!”. Covoarele erau prea încărcate cromatic pentru gustul ei iar patul din lemn cu saltea din paie îi crea repulsie, aducând, după reprezentarea ei, c-un pat de închisoare.
          Soțul, tăcut, aproba din cap sau scotea câte-un ”Îhî!” de dragul liniștei cu consoarta. Nici el nu arăta vreun interes deosebit pentru expozițiile cu valoare de tezaur.
          A sunat telefonul și doamna s-a avântat într-o discuție lungă cu cel de la capătul firului. Au coborât scările în acest timp, au ieșit din muzeu, pe fondul discuției telefonice. N-au schițat niciun salut, n-au adresat niciun cuvânt și nici nu părea că ora petrecută în muzeu, le-a adus vreo satisfacție.  
         Omul de muzeu, care și-a închinat viața, sănătatea și imaginația pentru aceste locuri, se simte jignit, ofensat, minimalizat, când vizitatorul își arată nepăsarea. Se întreabă retoric ce lipsește muzeului, cum să intensifice atracția sau pur și simplu, pentru consolare, dă vina pe ziua nefastă.
          Dar nu e vorba despre niciuna dintre ele. Muzeul e frumos pentru istoria pe care o deține; exponatele nu trebuie colorate în funcție de gusturile unuia sau altuia; muzeul e ADEVĂR, CERCETARE și TRECUT!
         Încercăm să legăm parteneriate cu școlile și grădinițele și dorim să facem educație muzeală copiilor, gândindu-ne că vor porni în viață cu dragostea de tradiție și respect pentru cei care au contribuit la istoria locurilor. Dar în acest elan al educării juvenile, am omis adultul care necesită minima educație atunci când se află într-un spațiu cultural. Nu avem pretenția unor educatori, nu arătăm cu degetul și nu acuzăm lipsa bunului simț. Doar considerăm că trecând printr-un spațiu cultural și nerealizându-i însemnătatea, pierderea e a celui care în piramida însemnătăților, nu are referințe corecte de apreciere pentru adevăratele valori.
          Lumea e un mozaic de caractere și în asta constă măreția ei. Nu așteaptă nimeni ca toți vizitatorii să fie curioși, educați, interesați, respectuoși!
          Treaba omului de muzeu este să rămână la post ca soldatul și să-și iubească în continuare meseria, luând în calcul ironia sau dezinteresul vizitatorului intrat prin peisaj, să piardă o oră, și nu s-o câștige!
       Muzeul e al tuturor, indiferent de atitudine. Ce bine ar fi să realizați asta!

  •  
  •  
  •  

Author: irina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *