Tristețea unui părinte de erou

Îmi scriu înainte de a pleca din muzeu, un număr de șapte întrebări. De obicei scrisul mi-e facil iar interviuri am tot luat. De această dată, însă, încerc o construcție interogativă care să nu lezeze și care să nu stârnească prea multă durere. Dar în ce ambalaj să învelesc niște întrebări care oricum vor suna ca niște instrumente de tortură, pentru un părinte prea lovit de soartă?


            Merg pe jos până în Cornișa Bistriței ca să am timp să-mi găsesc cuvintele și să prelungesc oarecum ajungerea mea. Mă opresc în fața blocului turn, unde la al treilea etaj, locuiește domnul Ioan Pintea, tatăl eroului-martir IOAN CIPRIAN PINTEA, avansat postmortem la gradul de sublocotenent, căzut în Revoluția din 1989.
            Mă așteaptă în fața ușii și mă poftește cordial în apartament. E bucuros de oaspeți, ba chiar își exprimă supărarea că amicii și prietenii de familie de altădată l-au dat uitării. Mă îmbrățișează un om slăbuț, de peste 80 de ani, înalt, cu părul complet alb, cu ochii de un albastru ciel și cu o atitudine dârză. Mâinile îi sunt reci, osoase, frumos îngrijite iar îmbrăcămintea de casă e una pedantă. 
            Eu încerc un discurs de introducere în care îi cer scuze pentru eventualitatea răscolirii sufletești și readucerea în actualitate a celui mai mare dintre necazurile lumești: moartea unicului fiu. Mă asigură că ”eu nu pot fi răscolit, doamnă! Durerea mea e acolo de 30 de ani, în fiecare zi, oră, minut și clipă a vieții mele!”. N-aș spune că m-a încurajat să pot continua dar felul înțelept prin care accepta, măcar de suprafață, realitatea așa cum e ea, mi-a dat încredere că îmi voi îndeplini misiunea de a afla adevărul morții eroului.

Pe pereții sufrageriei sunt doar portretele fiului său. În unele e îmbrăcat în haină militară și într-o postură postură serioasă, în altele surâde ca un copil poznaș, înconjurat de prieteni, iar în altele e încadrat de părinți, la diverse sărbători. Pe masă, sunt înșirate alte zeci de fotografii. Am remarcat-o pe cea de deasupra în care Ciprian ține țigara între buze și pare să spună: ”Sunt adult. Îmi permit!” Două cutii de carton pline cu documente și fotografii, pe pat și alta pe fotoliu, îmi spun că domnul Pintea mi-a pregătit din timp ”materialul de studiu” și mărturiile.
          N-am avut ocazia și nici nu mi-au fost necesare întrebările pregătite pentru că interlocutorul meu a povestit liber evenimentele nefericite care au dus la moartea fiului său. Nu l-am întrerupt și n-a fost nevoie să intervin fiindcă prin natura povestirii, totodată îmi și clarifica îndoielile sau necunoștințele.
          Cert e că Ciprian și-a dorit încă din anii fragezi ai copilăriei să îmbrace haina militară. De câte ori avea ocazia, punea pe cap câte un chipiu și saluta militărește. Iar tatăl, zâmbind, dovedește cele spuse printr-o fotografie unde Ciprian, cam la vârsta de 9-10 ani, își lua în serios rolul de ofițer. Și-a dorit viața cazonă și a învățat pentru asta, pregătindu-se temeinic să intre la Academia Tehnică de Aviație din București. A fost doar un fapt obișnuit când a luat examenele riguroase ale Academiei. Dorința îi era prea mare iar cunoștințele îi erau vaste. Era un tânăr disciplinat, matur, corect și sigur pe el. Avea toate atuurile pentru a avea pe viitor o carieră de succes.
           Ciprian era în anul III și împlinise în vară 21 de ani, când în Decembrie 1989, o dată cu izbucnirea revoltelor pe străzile Bucureștiului pentru înlăturarea comuniștilor de la putere și a familiei Ceaușescu, a fost convocat de urgență împreună cu alți 125 de studenți ai Academiei, să apere  Ministerul Apărării Naționale, din Drumul Taberei.
           Ajunși la destinație, autobuzele cu studenți au tras pe dreapta, vis-a-vis de Centrul de Calcul al MApN. Atunci s-a declanșat urgia. Primul împușcat a fost șoferul unuia dintre autobuze. Studenții militari au coborât de-a valma, în câteva clipe. Martorii supraviețuitori spun că la început s-a tras foc cu foc dinspre blocurile cu patru etaje, de vis-a-vis de minister, lângă care opriseră. Apoi s-a tras, la foc automat din direcția Centrului de Calcul al Minsterului Apărării Naționale. Cinci tineri au fost uciși atunci. Printre victimele haosului și diversiunii, s-a aflat și Ciprian Pintea.
         Părinții au primit îngroziți vestea și au plecat imediat spre București, sperând într-o minune. Realitatea era una devastatoare și nimic nu putea schimba drama care le desfigura destinele pe veci. .
          Dacă post-mortem a fost înaintat la gradul de sublocotenent și dacă scrisorile cu conținut rece al instituțiilor de stat își exprimau regretele și transmiteau condoleanțe, asta n-a mai servit nimănui. Ciprian-Ioan Pintea se stinsese apărându-și țara iar cei care puseseră mâna pe ea, i-au croit drumul fără întoarcere.
          În urmă cu doi ani s-a stins și doamna Pintea, după suferința prelungită a unei boli crunte, lăsându-și soțul de-a pururi singur cu dilemele, întrebările și chinul unei vieți înlăcrimate.
          Întreb doar ca să schimb un pic registrul mult prea trist în ce fel și-a arătat statul, recunoștința față de marea jertfă. ”Nimic. N-am primit nici un minim ajutor pentru construirea celor două monumente: bustul lui Ciprian care se află în Bacău, în Parcul Cancicov și cenotaful din Drumul Taberei, București. Am construit cu bani proprii și cu multe intervenții pe lângă primarul Bacăului de la acea vreme. Și sincer să fiu, nu mi-e felul să cer, să implor. Dacă voiau să ajute, o făceau. Dar…”. Rămân fără cuvinte și în tăcerea apăsătoare, domnul Pintea îmi pune deoparte documente și fotografii pe care să le predau muzeului, spre a se asigura că amintirea fiului său va fi pomenită și comemorată, peste ani. O judecată dreaptă- unde să fie mai în siguranță niște documente cu valoare istorică și memorialistică, decât într-un muzeu de istorie?         
De-atunci s-au făcut aproape 30 de ani și până azi vinovații nu au plătit și cine știe dacă instanța se va pronunța vreodată în favoarea adevărului?! Dar domnului Pintea, rămas singur, suflet rătăcit și etern îndurerat, îi răspunde cineva la întrebarea ”Cui a servit moartea fiului meu?”
       Bem împreună câte o cafea, el fumează tacticos, aristocrat, ținând țigara între degetele lungi și albe iar eu observ curățenia impecabilă a unei bucătării unde n-ai spune că o păstorește un bărbat de 85 de ani. Ce om! ”Soția m-a deprins cu curățenia. Ce soție am avut, doamnă..!” și dă din cap a tânguire și a regret.
       S-a făcut târziu. E întuneric afară. Nici nu știu când s-au scurs cinci ore de conversație. Îmi iau rămas bun cu promisiunea unei reveniri, să mai stăm măcar o dată la o cafea și-o țigară. Dar plec cu ochii uzi și cu sentimente amestecate de milă, admirație, stupoare dar mai ales cu o nemărginită durere. Am rămas cu imaginea omului care m-a petrecut cu privirea până am coborât scările și care mi-a făcut din mână neîncetat, mulțumindu-mi pentru vizită.
        Mergeam spre cartierul Orizont și tot pe jos voiam să ajung acasă, să am timp să mi se sedimenteze gândurile. Trecând prin fața Cimitirului Central, mi-am aruncat ochii la monumentul unde zace eroul-martir CIPRIAN-IOAN PINTEA și ceilalți eroi băcăuani, căzuți în Revoluție. Am intrat în cimitir, m-am dus aproape, am atins marmura și am privit în sus, pe traiectoria aripei de avion, aflată la mormântul lui. În sus…acolo o fi și el, printre stele, cu mâna la chipiu, salutându-ne ca un brav militar.
        Înger căzut la datorie, nimic n-o să ne oprească în a ne aminti curajul și jertfa ta! Și nu doar în Decembrie ci de fiecare dată când respirăm libertate, când ne bucurăm de dreptul liber de vot și când ne exprimăm nestânjeniți, gândurile și opiniile.
       Ție și celor ca tine datorăm acest miracol al democrației!
       
 
           

  •  
  •  
  •  

Author: irina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *