fbpx
Veață

Eu încă mai cred…

Măcar speranțele mi-au rămas. Mai am voie să visez sau…? Nu mi-s interzise drepturile la aspirații, nu? Și dacă-mi sunt suprimate, cui mă adresez pentru o eventuală deliberare?

Poate totuși…vă reconsiderați asprele decizii…eu o să las secretarei (mânjită și ea la bot de crasă șefie- dar vai! cine nu s-a îmbolnăvit?! Că-i epidemie!) solicitarea mea și după ce veți fi citit singurul rând, plasat pe mijlocul paginii (ca la nebuni), în care cu majuscule în tuș voi scrie: TRĂI-ȚI-AR MĂ-TA, MĂ LAȘI, MĂ, SĂ VISEZ CU OCHII BELIȚI, TREAZĂ, VIE, DAR CU MINȚILE PE COCLAURI?

Să mă gândesc cum m-am gândit toată ziua de azi, dar și de ieri, și de câțiva ani, că golanii, mârlanii, troglodiții, fanfaronii, vor avea o fărâmă de bun simț și nu vor spurca cu respirația puturoasă, cultura, sportul, justiția, sănătatea, învățământul, asistența socială și în locul lor vor veni specialiști, oameni demni care nu execută ordine de partid, care nu fac echipă doar cu cei care-l pupă-n cur mai apăsat și drăgăstos.

O fi utopie, o fi îndrăzneala prea mare să speri că se vor depolitiza instituțiile statului, din banii cărora se umflă căpușele și brusc capătă obraji rumeni, plesnind a bunăstare și posesie?!

Azi am stat cu genunchii la gură, m-am agitat ca leul în cușcă, am trăit sub auspiciul emoțiilor când pozitive, când negative și ca să nu mă ia dracul, am mai ieșit pe afară, să mă uit la oameni, să-mi dau seama ce vor…care le sunt speranțele și cât de mult seamănă cu ale mele?

Mi-s nervii precum cotele apelor Dunării. Sau nu-s nervi; sunt speranțele care mă părăsesc și revin.
Azi, puterea a stat la mine, mingea a fost în terenul meu căci am ținut în mână chestia aia numită plastic ȘTAMPILĂ.
De mâine cum o fi?

  •  
  •  
  •  

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *