În fiecare om Universul s-opintește

Nici nu îndrăzneam să mă ridic pe vârfuri să mă uit la ea, să-i văd mai bine trăsăturile! Am avut decența să nu scot o vorbă în preajma ei, decât politețurile care se impun, la venire și plecare. Era înaltă, dreaptă, țeapănă ca un arac de fasole. Eu, o piticanie umflată. Și maică-sa era la fel de impunătoare și cerea mai mult decât respect; frică, parcă. Locuiau amândouă, în tăcere și principii solide, de parcă cineva le pedepsea și înafară de mine și încă o doamnă venită din alt cartier, nimeni nu le călca curtea.

Ascultam cu interes, pe prispa casei ei, cum recită din Minulescu, Arghezi și alți romantici. Poezia ei nu era și-a mea dar mie-mi plăcea s-o ascult. Credea că-s absorbită de profunzimea versurilor când în realitate eu mă întrebam dacă o să intre vreodată la facultatea de teatru. Nu că mi-ar fi cerut vreun sfat dar dacă ar fi făcut-o, i-aș fi spus că tocmai felul scorțos, lipsit de feminitate și emoție, erau piedicile care făceau din ea o eternă candidată picată la teatru.

După ce m-am mutat de-acolo, n-am mai văzut-o. E drept că m-am întrebat prin ce sală de teatru o fi, pe ce scenă o fi jucând…
– Ai doi lei? Doi lei. Mai am patru și îmi iau ruj.
E ea…actrița fără rol și fără scenă. Zburlită, mototolită, cu resturi de frumusețe pe chip. Parcă nu mai e așa înaltă. Cum au călcat-o în picioare, anii! Din cauza cui o fi atât de rătăcită?!
– Nu mă mai știi? Sunt Irina. Tu-mi ziceai Irinuca…de mult, cândva…doi lei îți dau…cum să nu-ți dau?! Îmi reciți ”Iubire, bibelou de porțelan”?
– N-o știu. Nu știu poezii cu bibelouri
Era singura pe care o știa pe de rost, îmi amintesc perfect. Pe celelalte le citea.
Cât de puțin le ia aripilor, să se frângă!

  •  
  •  
  •  

Author: irina

1 thought on “În fiecare om Universul s-opintește

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *