
Nici nu îndrăzneam să mă ridic pe vârfuri să mă uit la ea, să-i văd mai bine trăsăturile! Am avut decența să nu scot o vorbă în preajma ei, decât politețurile care se impun, la venire și plecare. Era înaltă, dreaptă, țeapănă ca un arac de fasole. Eu, o piticanie umflată. Și maică-sa era la fel de impunătoare și cerea mai mult decât respect; frică, parcă. Locuiau amândouă, în tăcere și principii solide, de parcă cineva le pedepsea și înafară de mine și încă o doamnă venită din alt cartier, nimeni nu le călca curtea.
Ascultam cu interes, pe prispa casei ei, cum recită din Minulescu, Arghezi și alți romantici. Poezia ei nu era și-a mea dar mie-mi plăcea s-o ascult. Credea că-s absorbită de profunzimea versurilor când în realitate eu mă întrebam dacă o să intre vreodată la facultatea de teatru. Nu că mi-ar fi cerut vreun sfat dar dacă ar fi făcut-o, i-aș fi spus că tocmai felul scorțos, lipsit de feminitate și emoție, erau piedicile care făceau din ea o eternă candidată picată la teatru.
După ce m-am mutat de-acolo, n-am mai văzut-o. E drept că m-am întrebat prin ce sală de teatru o fi, pe ce scenă o fi jucând…
– Ai doi lei? Doi lei. Mai am patru și îmi iau ruj.
E ea…actrița fără rol și fără scenă. Zburlită, mototolită, cu resturi de frumusețe pe chip. Parcă nu mai e așa înaltă. Cum au călcat-o în picioare, anii! Din cauza cui o fi atât de rătăcită?!
– Nu mă mai știi? Sunt Irina. Tu-mi ziceai Irinuca…de mult, cândva…doi lei îți dau…cum să nu-ți dau?! Îmi reciți ”Iubire, bibelou de porțelan”?
– N-o știu. Nu știu poezii cu bibelouri
Era singura pe care o știa pe de rost, îmi amintesc perfect. Pe celelalte le citea.
Cât de puțin le ia aripilor, să se frângă!
Ce frumos scrii!
Și mă bucur din suflet că scrii din nou.